editorial
Pornind de la o discuţie pe care Erik Erikson a purtat-o cu nişte indieni

Reflectând asupra creşterii copilului şi asupra etapelor în urma cărora copilul cunoaşte şi evaluează lumea, ne-am amintit un fragment în care Erik Erikson vorbeşte foarte clar despre influenţele pe care le are asupra fiecaruia dintre noi sistemul (valori, obiceiuri, etc.) în care trăim. Este vorba, în special, despre acel tip de lucruri despre care „toată lumea” spune că sunt de neocolit pentru că fac bine.
Există multă superstiţie şi multe vorbe aduse de vânt despre cum să aibă loc educaţia unui copil. Însă, spune Erikson, există şi o parte logică în noianul de vorbe din popor. El vorbeşte despre o logică oarecum instinctivă şi pre-ştiinţifică în prezumţia că „ceea ce e bine pentru copil”, ceea ce urmează să i se întâmple în viaţă, depinde foarte mult de ceea ce trebuie el să devină şi de locul unde se va întâmpla acest lucru.
Sistemul valorilor, al credinţelor, al obiceiurilor este foarte clar descris de către Erik Erikson prin rememorarea unei discuţii purtate cu niste batrâni indieni: "Am cunoscut nişte bătrâni indieni care cu mare amărăciune deplângeau felul în care odată noi (n.n, albii, caucazienii) ne lăsam copiii să plângă deoarece exista credinţa că „aşa vor avea plămânii puternici”. Nu este nici o îndoială, spuneau indienii, că omul-alb după o astfel de primire în lume, ajunge să fie atât de preocupat de ideea ajungerii în rai. În schimb aceeaşi indieni au vorbit foarte mândri despre felul în care copiii lor, hrăniţi la sân până în al doilea an de viaţă, se înroşesc de furie atunci când sunt pocniţi în cap pentru că „muşcă” sfârcul mamei; credinţa indienilor era că în acest fel „copiii vor deveni nişte vânători pricepuţi."
Binele copilului este categoric pus în orice discuţie pe primul-plan. Binele este dorit, poate, dar el nu poate deveni un ţel în sine. Binele este o consecinţă a modului în care creşte copilul, a modului în care copilul deprinde lucrul în şi cu lumea sa. Iar asta pare-se că este îndeajuns de greu. Nu degeaba facem parte din specia ai cărei copii au cea mai lungă perioadă de creştere.
Educarea pentru viaţa de adult nu este simplă. Viteza cu care omul obţine informaţii despre lume şi viaţă diferă de la un individ la altul, însă în principiu această informare are loc rapid. Ceea ce ia timp, este legat de felul în care omul este pregătit să prelucreze informaţiile şi să reacţioneze în cunoştinţă de cauză. Construirea si dezvoltarea forului interior al fiecăruia dintre noi este un proces lent. Ne bazăm foarte mult pe valori ale familiei în care creştem, pe convingeri despre viaţă ale părinţilor noştri. Convingerile părinţilor şi stilurile lor de viaţă sunt adoptate de copil sau impuse de către părinţi. Noi nu susţinem nici una dintre aceste modalităţi. Copilul pentru a-şi găsi un loc în familie (şi mai târziu în societate), trebuie ajutat să îşi formeze propriile convingeri şi să privească lumea prin prisma propriilor ţeluri.
Pentru a nu păşi în întuneric pe acest drum către binele şi formarea copiilor noştri, noi, părinţi şi educatori, trebuie să ştim unde dorim să ajungem.
Unde vrem să ajungă copiii noştri?
Dincolo de ideile oarecum stereotipe şi care pot intra mai degrabă în categoria „viselor” gen: să aibă bani, să o ducă bine, să reuşescă în viaţă, să fie fericit, să o ducă mai bine ca mine, etc. ?
Cu tolba plină de astfel de vise, aşteptările noastre vor fi împlinite de noroc şi vom întâlni lesne situaţii în care aşteptările ne vor fi înşelate. De aceea noi susţinem faptul că viitorul copilului trebuie gândit prin prisma a ceea ce va putea face copilul. Tolba trebuie umplută cu o seamă de instrumente, dacă le putem numi astfel. Sunt, în fapt, o sumă de calităţi. Betty Lou Bettner şi Amy Lew le recunosc a fi Cei 4 C cruciali: Conectare, Capabilitate, A Conta, Curaj. Pe scurt, „fiecare om trebuie să fie conectat cu ceilalţi, ca parte a familiei şi a comunităţii sale; să aibă capabilitatea de a avea grijă de sine; să conteze în familia şi în grupul său în sensul că, omul trebuie să ştie că reprezintă o valoare pentru ceilalţi şi că aduce propria contribuţie în cadrul grupului său; ultimul aspect este cel legat de faptul că omul pe parcursul copilăriei sale trebuie să îşi hrănească curajul de a încerca rezolvarea situaţiilor cu care se întâlneşte”.
Atingerea celor 4 C reprezintă dezideratul pe care fiecare dintre noi trebuie să îl avem şi asupra căruia trebuie să se concentreze atenţia şi îndrumarea părinţilor şi educatorilor.
Pentru a clarifica situaţia, revenim asupra ideii de început şi anume asupra faptului că în ceea ce ne propunem să facem cu copiii noştri sau pentru copiii noştri e bine să nu ne luăm numai după „gura lumii”, dar nici să privim habotnic în învăţăturile pe care le-am tras noi înşine de-a lungul vieţilor noastre. De ce? Destul de clar: copilul nostru nu va trăi nici viaţa noastră şi nu va întâlni nici experienţele noastre. Cel mult vor exista similitudini în privinţa anumitor contexte de viaţă (suntem de acord cu faptul că „istoria se repetă”, dar convingerile şi alegerile vor fi întotdeauna ale celui care trăieşte istoria şi nicidecum la „cheremul” istoriei).
Programa care trebuie atinsă de-a lungul procesului de învăţare structurată, nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci felul în care copiii ajung să îşi dezvolte şi să utilizeze cei 4 C de-a lungul procesului de învăţare.
Noi considerăm că este esenţial ca fiecare părinte ori profesor să îşi definească cât mai bine ideea despre cei 4 C (conectare, capabilitate, contare, curaj) şi să caute să aprofundeze modalităţile prin care copiii pot ajunge în posesia lor.
Tot cele două autoare, psihologi de marcă ai şcolii Psihologiei Individuale (adleriene), Betty Lou Bettner şi Amy Lew, au precizat şi ideile asupra cărora trebuie să ne concentrăm pentru a crea o bază solidă copiilor noştri:
- responsabilitate;
- creativitate;
- cooperare;
- încredere în sine;
- rezilienţă ;
- acumulare de cunoştinţe;
- voluntariat, deschidere către a da o mână de ajutor;
- fericire;

Ne-a mirat apariţia ideii de fericire în acest context, chiar dacă ea o idee capitală pentru fiinţa umană. Noi credem că fericirea, în general, reprezintă o consecinţă a stilului de viaţă al unei persoane. În cazul în care ne gândim la conceptul de fericire, ea reprezintă un mixaj de satisfacţie personală, altruism şi respect de sine şi pentru celălalt, şi implinire personală.
Psihologia individuală adleriană pune la dispoziţia noastră o sămânţă, dar aceasta trebuie cultivată şi trebuie să avem întotdeauna în vedere ţelul nostru. Care este acesta? Să devenim, să mergem mai departe noi înşine laolaltă cu cei pe care îi creştem şi să realizăm că nu trebuie să lăsăm la coadă lucrurile care contează cu adevărat în viaţa noastră. E păcat să ne amintim despre acestea numai atunci când este destul de târziu pentru a mai îndrepta ceva şi când eforturile cerute din partea noastră pot intra la categoria marilor consumatori de energie personală ceea ce ne va împinge simplu către groapa lui „a lăsa-o baltă”.
Viziunea adleriană poate părea o viziune optimistă şi doar atât. Noi o vedem ca pe o încercare de a ajunge mai profund în înşine, acolo unde să fim capabili să ne recunoaştem atât slabiciunile, cât şi punctele forte, iar mai presus de toate să acceptăm că nu suntem perfecţi.